08 Februarie 2026 Grup Coral Reunit (România, Austria, SUA)

Iertarea este una dintre cele mai profunde și mai provocatoare învățături ale creștinismului. Ea nu este doar un gest moral sau o regulă de bună purtare, ci un mod de viață care izvorăște din însăși inima lui Dumnezeu. În centrul Evangheliei se află un Dumnezeu care iartă, cheamă la pocăință și oferă mereu șansa unui nou început. Iertarea – dar primit înainte de a fi oferit În credința creștină, iertarea nu începe cu omul, ci cu Dumnezeu. Prin jertfa lui Iisus Hristos pe cruce, păcatele lumii sunt purtate și răscumpărate. Omul este iertat nu pentru că ar merita, ci pentru că Dumnezeu este iubire și milă. Această iertare primită gratuit devine temelia pe care suntem chemați să construim relațiile noastre cu ceilalți. A ierta pe aproapele nu este, așadar, o obligație rece, ci un răspuns recunoscător la harul primit. Hristos spune limpede: „Iertați și vi se va ierta”. Nu ca o amenințare, ci ca o invitație la libertate sufletească. De ce este iertarea atât de grea? Iertarea este dificilă pentru că atinge răni adânci. Orgoliul rănit, durerea, nedreptatea sau trădarea ne fac să credem că iertarea ar însemna slăbiciune sau uitare. În realitate, iertarea creștină nu neagă suferința și nu justifică răul. Ea recunoaște adevărul durerii, dar refuză să lase răul să aibă ultimul cuvânt. A nu ierta înseamnă, de multe ori, a rămâne prizonieri ai trecutului. Iertarea, în schimb, eliberează. Nu îl schimbă neapărat pe cel care a greșit, dar ne schimbă pe noi, aducând pace acolo unde era neliniște. Iertarea ca act de credință Iertarea este un act profund spiritual. De multe ori, ea nu este posibilă doar prin puterile omenești. De aceea, creștinul este chemat să ceară ajutorul lui Dumnezeu în rugăciune.

Ajutorarea aproapelui este una dintre cele mai profunde expresii ale credinței creștine. Nu este doar un gest de bunătate ocazională, ci o chemare constantă la iubire activă, izvorâtă din porunca lui Hristos: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” În viața creștină, credința nu rămâne la nivelul cuvintelor, ci se împlinește prin fapte concrete de milă, compasiune și solidaritate. Modelul lui Hristos Iisus Hristos este modelul desăvârșit al ajutorării. El S-a apropiat de cei săraci, bolnavi, flămânzi și marginalizați, oferindu-le nu doar vindecare trupească, ci și mângâiere sufletească. Pilda Samariteanului Milostiv ne arată clar că adevărata iubire nu ține cont de diferențe, ci răspunde imediat nevoii celui aflat în suferință. A ajuta înseamnă a vedea, a simți și a acționa. Ajutorarea ca responsabilitate creștină Biserica ne învață că fiecare om este chemat să fie mâna întinsă a lui Dumnezeu în lume. Ajutorarea nu se limitează la sprijin material, deși acesta este adesea necesar. Uneori, un cuvânt bun, o rugăciune, o vizită sau simpla prezență pot aduce mai multă lumină decât orice dar material. Sfântul Apostol Iacov ne amintește că „credința, dacă nu are fapte, este moartă”. Bucuria dăruirii În mod paradoxal, atunci când ajutăm pe alții, noi înșine suntem îmbogățiți sufletește. Dăruirea naște bucurie, pace și sens. Prin ajutorare, ne desprindem de egoism și învățăm să trăim în comuniune. Faptele bune, făcute cu smerenie și dragoste, ne apropie de Dumnezeu și de semeni. Ajutorarea în viața de zi cu zi Fiecare zi ne oferă ocazii de a ajuta: în familie, la locul de muncă, în comunitate. Nu este nevoie de gesturi mari pentru a face bine; fidelitatea în lucrurile mici construiește o viață trăită în spirit creștin.