Cercetătoarea din Geneva, Lauriane Savoy publică „Pioniere – cum au devenit femeile păstorițe” la editurile „Labor” și „Fides”.
A fi păstoriță și nu doar soție sau fiică de pastor – aceasta este bătălia dusă de aceste pioniere de la începutul secolului XX, după cum relatează cercetătoarea din Geneva în articolul său. La Geneva, prima consacrare a unei femei pastor datează din 1928; în cantonul Vaud, abia în 1972.
Care sunt pionierele care au deschis calea?
Majoritatea erau fiice sau nepoate ale pastorilor. Ele au crescut foarte aproape de această profesie, ceea ce a condus în mod natural la descoperirea vocației. Acesta este și cazul lui Marcelle Bard al cărei tată era pastor și profesor de teologie la universitate. Aceasta relatează faptul că încă de când era o copilă predica în fața scaunelor goale din sala de mese. În adolescență tatăl său a pus-o la încercare cerându-i să conducă un bețiv acasă. „Vrei să devii păstoriță? Demonstrează!”
Aveau același profil social?
Erau mai mult femei care proveneau din clasa de mijloc sau din medii în care își puteau permite să facă studii universitare. Între 1920 și 1960 s-a constatat faptul că toate femeile păstorițe erau celibatare. Marcelle Bard nu a făcut excepție, deși s-a căsătorit în 1930 și doi ani mai târziu a divorțat. În acea epocă femeia trebia să aleagă între carieră și mariaj. În plus, pastoratul presupune să fii disponibil pentru cei din comunitate și se considera că mamele nu pot avea această disponibilitate.
Ce fel de reacții au trebuit să întâmpine aceste pioniere?
Acestea trebuiau să facă față unor discursuri teologice care se opuneau accesului femeilor la slujirea de pastorat, discuții precum că „Isus a fost un bărbat și a ales 12 apostoli care erau toți bărbați.” Sau chiar citarea pasajelor biblice care stipulează faptul că femeile nu-și puteau asuma un rol de leadership. Însă, dincolo de argumentele teologice, femeile au întâmpinat argumente care au legătură cu locul femeii și al bărbatulu în societate și cu ideea că bărbații sunt făcuți pentru a conduce și a deține puterea în timp ce femeile sunt făcute pentru a-i ajuta și a le sluji.
Și dincolo de aceste discuții?
Principala dificultate era să-ți găsești locul într-o profesie care era exclusiv pentru bărbați. Acest lucru nu a fost ușor nici pentru Marcelle Bard, să rămână timp de mai multe decenii singura femeie din Comitetul pastorilor din biserica protestantă din Geneva. În timpul cercetării mele am descoperit că femeile au fost bine primite în sânul comunității.
În primul rând se deschid ministerele specific feminine. Ce înseamnă acest lucru?
În primele două treimi ale secolului XX, femeile au fost îndrumate să lucreze în parohii, adică în slujba pastorilor. Ele îi scuteau pe miniștri de sarcini de secretariat sau de a se ocupa de vizitele la enoriași. Văzând că femeile voiau să se angajeze profesional în biserici, pastorii și autoriitățile bisericilor s-au gândit că aceasta ar fi o idee bună.
Cum rămâne cu pregătirea lor?
În 1917 în Geneva s-a deschis o filieră de formare mai scurtă decât cursurile clasice de teologie, fără studiul limbilor biblice și a altor cursuri care s-au considerat inutile pentru sarcinile pe care se credea că sunt adaptate capacităților lor. Această formare a atras multe femei din Elveția francofonă, din Franța, Belgia și chiar și din alte locuri mai ăndepărtate.
Nu era aceasta, de fapt, o modalitate indirectă de a le împiedica să aibă acces la amvon?
În niciun caz. Elementele esențiale ale războiului au fost predicarea publică a Cuvântului și rolul autorității. Ceea ce este surprinzător este faptul că, în timp ce se deschidea Institutul pentru slujirea femeilor, în același timp, femeile aveau acces la studii teologice. Mai mult, pioniera Marcelle Bard a preferat să urmeze programul de studii clasic. Când a absolvit, Biserica a fost obligată să ia atitudine. Problema a fost dezbătută în Consiliu, care a decis să deschidă pastorația femeilor în 1929.
Deci cantonul dinl Geneva a fost un pionier în acest domeniu?
Absolut, prima consacrare a avut loc în 1929. Acest lucru poate părea cam devreme în comparație cu Biserica Vaudois, unde abia patru decenii mai târziu, în 1972, pastorația a fost deschisă femeilor. Să nu uităm că mica Biserică Liberă din același canton a deschis pastorația femeilor în 1931, cu pioniera Lydia von Auw. Cu toate acestea, la Zurich, primele femei păstori din Elveția au fost consacrate începând din 1918.
De ce a durat atât de mult în Vaud?
A existat multă rezistență și ostilitate în cantonul Vaud, ceea ce nu exista în cantonul Geneva. La votul din 1918, Consisliul a votat cu o majoritate foarte mare pentru deschiderea bisericii pentru femei. Când Sinodul din Vaud a votat în 1972, exista încă o treime de refuzuri. Pe de altă parte, ministerul a fost în cele din urmă deschis femeilor și a existat o egalitate completă – cel puțin în teorie – între bărbați și femei.
Ce au adus femeile păstor în bisericile reformate?
Fiecare este diferit în mod individual, dar cred că femeile au adus multă creativitate și libertate, lucru de care beneficiază bărbații de astăzi. Până în anii ’70, exista un model pastoral masculin tradițional care era foarte puternic și fix. Cu toate acestea, deoarece femeile nu se încadrau oricum în tiparul tradițional masculin, ele au fost capabile să inventeze un nou mod de a fi pastor care să corespundă propriei carisme, abilități și sensibilități. Pastorația feminină a făcut astfel posibilă diversificarea modului în care este întruchipată pastorația.
Revendicările femeilor sunt încă foarte puternice în bisericile reformate. Înseamnă acest lucru că mișcarea femeilor nu a rezolvat problema patriarhală?
Societatea noastră este încă foarte inegală, iar femeile suferă încă de multă discriminare și violență. Așadar, există încă mult loc pentru angajamentul feminist în ochii multor persoane din Biserică, care se mobilizează nu numai pentru situația din cadrul bisericilor, ci și din societate în general.
Scrieți, în concluzia cărții dumneavoastră, că dacă atât de multe femei au fost numite în funcții de conducere în ultimii ani, este doar pentru că Biserica o duce prost. Că ele sunt probabil „destinate să ajungă la fier vechi.”
Folosesc conceptul sociologic al prăpastiei de sticlă, adică faptul că avem tendința de a aduce femeile în cele mai înalte poziții de responsabilitate atunci când situația este foarte critică și că, de fapt, mai puțini bărbați doresc să ajungă acolo. Mă întreb dacă nu cumva am putea vedea un fenomen oarecum similar în bisericile reformate. A fi președinte de biserică nu mai este sinonim cu prestigiul, ci cu o poziție expusă, în care trebuie să aperi o instituție aflată în mare dificultate.
Sursa: JournalChretien