David Brainerd (n. 20 Aprilie 1718 – d. 9 Octombrie 1747), unul din cei mai mari misionari ai Americii, avea să moară de tuberculoză la doar 29 de ani. Era un misionar atât de dedicat acestei lucrări încât, înainte de a muri, cântărea aproximativ 38 de kg. Un om care avea foarte rar parte de o masă decentă, se sătura cu fructe de pădure. Dormea alături de indieni (fiind slujitor printre americanii nativi – amerindienii). El spunea: „În ciuda faptului că nu am avut o mâncare decentă, Dumnezeul meu e așa de real!”. Un om care atunci când tușea scuipa sânge, când strănuta, scuipa sânge. Acesta era un american, un om care nu avea nicio obligație față de indieni.
Ar trebui că toți predicatorii să ia o copie a jurnalului lui David Brainerd și să o citească, pentru a învață ce înseamnă cu adevărat predicarea, ce înseamnă rugăciunea, să învețe ce e sacrificiul, pentru că o mare parte dintre predicatorii din ziua de azi au luat această lucrare ca și o meserie, au devenit „predicatori profesionișți”, cu diplome, calificări și salarii, sunt fericiți să meargă singuri să predice în locuri plăcute, unde, la sfârșit dau o masă și bani de motorină. Dragi predicatori, îndreptați ochii tuturor oamenilor spre eternitate!
Puneți-va credința și dragostea în acțiune, lăsați mândria! Cui îi pasă că purtați haine de firma sau nu, cui îi pasă că aveți cea mai tare mașină sau cea mai mare casă? … nimănui!
Dragi frați, trebui să aveți un „program” de rugăciune în fiecare zi cu biserica, iar pastorul să fie prezent acolo, să conducă acel „program”, aceasta e datoria lui: să fie un exemplu pentru credincioși, nu să fie doar un vorbitor căruia îi place să vorbească mult! Nicio biserica nu va vedea o trezire spirituală dacă acea biserică are programe seci și fără vlagă, o dată pe săptămâna, și atunci nu se găsesc oameni care să conducă programul de rugăciune, cantarile și îndemnurile. E nevoie de sudoare și lacrimi în rugăciuni care să deschidă cerul.
Cândva va trebui să dăm socoteală pentru timpul nostru. Trăim cu toții 24 de ore pe zi…lucrăm 8 ore, dormim alte 8 ore…cu celelalte 8 ce facem?
Dacă am putea deschide Poarta Cerului și ne-am strecura numai pentru un minut, nu am mai vrea să revenim înapoi la viața de dinainte, ne-am schimba radical comportamentul, gândirea, pentru că suntem făcuți pentru eternitate, cum putem merge la biserici „la modă”, unde nimeni nu plânge la rugăciune? Înțelegem oare ce înseamnă cu adevărat eternitatea?
Peste 100 de ani de acum înainte nu va mai conta dacă ai avut o casă cu 3 etaje sau ai dormit într-un cort, dacă hainele pe care le porți sunt făcute la comandă și costă mii de euro sau dacă ai doar o pereche de pantaloni și un tricou. Nu va mai avea nicio valoare contul tău bancar sau marca mașinii pe care o conduci…pentru că „la groapă” lăsăm toată bogăția, faima și lucrurile pentru care ne-am zbătut o viață întreagă. Există o clipă a morții cu care toți ne vom întâlni, o linie de finish peste care nimeni nu poate sări, iar dincolo de groapă vom duce doar lucrurile care au valoare eternă. Nu-ți spune nimic asta?
John Wesley a postit, s-a rugat, a câștigat bani pe care i-a cheltuit construind școli, orfelinate, a tipărit biblii și cărți de cântări…oare un om care trăiește cum vrea, care predică plin de mândrie, căruia nu-i pasă de ceilalți, va primi aceeași răsplată?
Primii creștini au fost uciși cu pietre, tăiați în bucăți, dați la fiarele flămânde, au avut parte de o moarte lentă și dureroasă pentru credința lor…noi, creștinii moderni, avem de toate: drepturi peste drepturi, bani, averi, libertate, dar ce facem cu ele? Ne lipsește smerenia, pocăința, dorul de veșnicie, știți de ce? Pentru că ne-am îndepărtat de rugăciune, iar pentru că nu mai ținem aprins Focul Duhului Sfânt, nu mai simțim prezența lui Dumnezeu.
AUTOR: Leonard Ravenhill