„Ca musulman, deși aveam îndeajuns de multe dovezi pentru a mă încrede în Biblie și aflasem deja revizuirea Coranului înfăptuită de Uthman (istorisirea l-a sfârșitul articolului), punctul de turnură a fost, în cazul meu, momentul când L-am rugat pe Dumnezeu să mă călăuzească. Când mi-a ajuns cuțitul la os, cu totul deznădăjduit și secătuit de lacrimi, L-am rugat pe Dumnezeu, indiferent că era Allah sau Isus, să mă călăuzească prin Scriptura Sa. Aveam nevoie de mângâierea Lui și îmi îndreptam privirea spre El.
Pentru început, am deschis Coranul. Era pentru prima oară când deschideam Coranul în căutarea călăuzirii personale, în loc să recit fragmente memorate sau să cer ajutorul unui imam. Frunzărindu-i paginile, mi-am dat seama că nu există în cuprinsul său nici măcar un singur verset menit a da alinare celui ce suferă. Deși existau, negreșit, versete care făgăduiau că Allah mă va răsplăti dacă făceam ceea ce trebuie, nimic de acolo nu îmi spunea că Allah mă iubește pentru ceea ce sunt și nici nu încerca să mă mângâie, în ciuda eșecurilor mele.
Biblia, pe de altă parte, revărsa asupra mea belșug de mângâieri din partea lui Dumnezeu și iubirea Sa pentru mine. Dumnezeu mi-a vorbit prin versetul Matei 5:4, care spune: „Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați”. Nu găsim nicio condiție, nicio cerință de a atinge un nivel de performanță. Dumnezeu îi mângâie pe cei ce plâng. Versetul 6 amplifică această promisiune:”Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi!” Nu „ferice de cei neprihăniți”, ci „ferice de cei flămânzi și însetați după neprihănire.” Scrisă parcă anume pentru cineva ca mine, pentru cineva care suferă și întinde brațele spre Dumnezeu, Biblia mi-a vorbit despre iubirea lui Dumnezeu.
Mi-a vorbit mie, personal. Nu lui Mahomed, nu vorbitorilor de arabă din secolul al VII-lea, ci mie. Iată puterea Cuvântului lui Dumnezeu – el străbate epocile și rezonează cu toți oamenii. Nu există niciun alt cuvânt asemenea Cuvântului lui Dumnezeu.”
Prima ardere a Coranului
„Cel de-al treilea succesor al lui Mahomed, califul Uthman, a avut autoritate asupra întregii ummah (este un cuvânt arabic pentru comunitate) musulmane, aproximativ perioada 644-655 d.Hr. Pe atunci, diferitele variante de recitare a Coranului pricinuiau deja disensiuni în rândul musulmanilor, iar Uthman a decis că trebuie să facă ceva, înainte ca ostilitățile să ia amploare.
Astfel, la mai puțin de 20 de ani de la moartea lui Mahomed, liderul Imperiului Islamic a strâns toate manuscrisele coranice, le-a distrus prin incendiere și a emis copii oficiale, standardizate. Când s-a întâmplat acest lucru, tovarășii devotați ai lui Mahomed s-au împotrivit categorii înapoierii textelor și până în zilele noastre s-au păstrat mărturii istorice ale dezacordului lor.
Prin urmare, Biblia nu ar fi putut fi denaturată, deoarece în istoria creștină timpurie nu exista un organism central de control asupra ei, astfel că textele nu au fost niciodată strânse laolaltă sau editate. Însă este cert că în istoria islamică timpurie a existat o asemenea formă de control asupra Coranului și cunoaștem momentul exact când textul a fost strâns și editat. Istoria islamică nici măcar nu încearcă să ascundă incendierea oficială a tuturor Coranelor și propagarea versiunii oficiale standardizate.
Nu prea înțeleg cum cineva – astfel decât din ignoranță sau părtinire – poate continua să acuze Biblia de corupere, când de fapt, la o analiză scrupuloasă, Coranul s-ar face vinovat de acest lucru. Este adevărat că, pe când eram musulman, tocmai istoria Coranului a fost unul dintre factorii care m-au împiedicat să acuz Biblia de corupere. Având în vedere controlul exercitat de Uthman asupra Coranului, pur și simplu nu există vreun temei pentru a acuza Biblia de denaturare pe scară largă, fără a condamna astfel Coranul.”
Text preluat din cartea „Un singur Dumnezeu” scrisă de Nabeel Qureshi. Un fost musulman care s-a convertit la creștinism decedat în 2017.