Oamenii vor merge în iad. Eu și tu trebuie să devenim o unealtă în mâna lui Dumnezeu, trebuie să devenim un pod de legătură între Dumnezeu și oameni. Trebuie să devenim oameni ai rugăciunii, care să stăruiască pe genunchi pentru pocăința noastră, în primul rând, dar și pentru pocăința celor din jurul nostru.

Din păcate nu am făcut lucrul ăsta, ci am dezvoltat în Bisericile noastre vedetism, muzicanți care cântă pentru faima lor, predicatori care rostesc cuvinte pe care ei nu le trăiesc. Am adus teatrele în Bisericile noastre. Am dezvoltat fanfarele, programe peste programe, poezii peste poezii, muzică peste muzică, și tare mult i-a plăcut Diavolului acest lucru, acest club pe care l-am adus în Biserici. De aceea lucrarea nu merge.

Vin frați din diferite locuri, iar noi credem că lucrul cel mai important e să vadă cât de mare e Biserica și câte locuri avem, câți membrii avem, dar cel mai important este să stăm acasă pe genunchi cel puțin o jumătate de ora înaintea lui Dumnezeu și să ne pocăim, noi, care suntem de 20, 30, 40 de ani „pocăiți”, dar în jurul nostru, oamenii merg în iad, mor în păcat. De ce? Pune-ți sincer întrebarea, DE CE? Nu cumva am dărâmat podul care făcea legătură între ei și Dumnezeu? Pentru că am fost „pocăiți cu numele”, iar din partea noastră puteau toți să meargă în iad, asta e un păcat, asta a dărâmat podul de legătură.

Dacă creștinismul ar fi luat în serios această problemă, problema dedicării noastre pentru Dumnezeu, problema consacrării, problema rugăciunii stăruitoare pentru vecini, cunoștințe, colegi, oraș, țară, lumea întreagă , demult omenirea L-ar fi cunoscut pe Cristos, de la mic, la mare. Noi suntem vinovații: pocăiții care nu ne-am trăit viața exemplar.

Iubit suflet, care ai stat și stai în nepăsare sau indiferență, sau amâi chemarea pe care Cristos ți-o face, gândește-te: dacă Isus stătea așa nepăsător față de viața ta ajungeai direct în iad. Oamenii vor înțelege vreodată acest adevăr? Cât se va mai juca umanitatea cu moartea lui Cristos? Cât o va mai călca în picioare? Iar noi, stand nepăsători, facem la fel, ne călcăm propria fericire, propria perspectiva de a avea viață veșnică.

Vine o zi în care vom pieri, o zi în care vom pleca de pe acest pământ, iar dacă nu ne pocăim cu adevărat, ne vom întâlni cu imaginea zilei în care poate cineva ne-a spus o vorba care nu ne-a plăcut, un cuvânt care avea ca scop îndreptarea noastră și vom spune „vai, ce ocazie am avut!”

Nu aș vrea să îți aduci aminte, din iad, de momentul în care cineva ți-a spus că nu eșți bine cu viața ta, că nu ești pocăit, dar așa va fi dacă încă mai continui să trăieșți așa nepăsător. Domnul să lucreze la inimile noastre!

Nu va chem să intrați în apă botezului dacă nu vreți să fiți cu adevărat oameni ai lui Dumnezeu pentru tot restul vieții voastre, pentru că prea mult a văzut lumea asta pocăiți falși, pocăiți cu numele, pocăiți fireșți, pocăiți care au închis ușa cerului. Mulți gem acum, în momentul acesta, în iad, pentru că noi, cei care ne spunem „pocăiți” nu am fost pocăiți cu fapta, nu am fost oameni ai rugăciunii, ne-am bătut joc de haina albă pe care am îmbrăcat-o și noi într-o zi.

Mai bine să plângem acum, aici, decât în iad. „Fă, Doamne, ceva ca pocăiții să se pocăiască; iar prin ei, țara și lumea întreaga să Te cunoască.”

Liviu Olah